Persistă o anume confuzie în privința definirii și înțelegerii doctrinei umaniste. Există un curent clasic care poartă acest nume, totuși, iată, vorbim aici despre umanism, dar într-o expresie care nu mai păstrează formula veche de veacuri. Este vorba de omonimie accidentală și vorbim despre doctrine distincte sau este altceva?
Răspunsul e puțin mai complicat. Umanismul despre care vorbim aici, cel enunțat teoretic de către profesorul Dan Voiculescu reprezintă o doctrină originală. De ce, se pune întrebarea, o nouă doctrină, cu o bază teoretică complet nouă, formulată în secolul XX, poartă numele unei vechi școli de gândire?
Umanismul clasic a fost, înainte de orice, o viguroasă formă de protest, un curent anti-clerical și anti-religios, care își propunea să descătușeze energiile creatoare ale umanității. Avându-și geneza în plină epocă a iluminismului, curentul nu a reușit să își depășească vreodată condiția din cauza încremenirii într-un ateism devenit, între timp, militant. Așa se face că în secolul XX, umanismul încetase practic să existe. Reprezentarea simbolică, existența mai mult teoretică a unei internaționale umaniste de certă orientare de stânga, care renunțase la toate celelalte valori umaniste în favoarea unui vehement și foarte agresiv ateism nu mai aveau nici vigoarea, nici coerența de care ar fi fost nevoie.
La finalul secolului XX, profesorul Dan Voiculescu a înțeles că uumanismul, pentru a supraviețui, are nevoie de un monumental efort de reinventare. Admirabilele idealuri umaniste, credința în forța creației, aspirația spre o societate a bunăstării și a cunoașterii, erau anulate de raportarea la o epocă de mult depășită și de totala decuplare de la realitate. Așa a început efortul de reformulare a doctrinei umaniste, plecând de la zero.
Atenta observație, studiul riguros au permit enunțarea unor noi principii, unor noi legități și formularea unui nou ansamblu doctrinar, capabil să ofere un model social perfect adaptat unei noi societăți, unor noi realități. Umanismul, supranumit și umanism pragmatic, formulat de profesorul Voiculescu, abandonase vechea ostilitate față de religie, înlocuind-o cu imperativul toleranței. Păstrând credința în forța de creație a omului, în aspirația sa către o societatea mai bună, o societate a prosperității, noua doctrină păstra idealurile esențiale ale umanismului. Iată de ce, noua doctrină a păstrat denumirea de „umanism”.
Umanismul, reformulat, pornind de la o nouă construcție teoretic, devenea o doctrină vie, o doctrină potrivită pentru noul mileniu. În vreme ce doctrinele „clasice” operau mărunte și insuficiente ajustări, generând o interminabilă discuție despre crize de sistem, umanismul urma o cale mult mai îndrăzneață: se reinventa! Umanismul devenea, astfel, o doctrină originală, cu vechi idealuri.
O ultimă întrebare la care se cuvine să răspundem este aceea dacă, fiind vorba despre o nouă și originală doctrină, nu ar fi fost potrivit și un nou nume. De data aceasta răspunsul e mult mai simplu. Dincolo de fundamentarea toeretică, de ansamblul de legități și de soluțiile concrete, calibrate conform paradigmei actuale, doctrina reprezintă o expresie a credinței în anumite idealuri. Iar umanismul, în formula propusă de profesorul Voiculescu, rămânea devotat credinței în acele idealuri pe care deja le-am pomenit și pe care merită să le mai menționez o dată: forța de creație a omului reprezintă principala resursă generatoare de prosperitate, capabilă să zidească o societate a bunăstării.