Nu există diferențe, nici măcar de nuanță, între stânga și dreapta atunci când vine vorba despre educație. Sistemul de învățământ, procesul de educație reprezintă una dintre obligațiile de care statul trebuie să se achite cumva. Și asta se vede în proiectele de guvernare, dar mai ales în actul guvernării.
Niicun guvern postdecembrist, la noi, nu a privit Ministerul Educației ca pe unul dintre ministerele esențiale, pentru că niciunul dintre aceste guverne nu a părut să înțeleagă importanța strategică a educației. Și, la fel de limpede, nu au existat semne că s-ar înțelege care este distincția fundamentală dintre învățământ și educație.
Procesul de formare al celor tineri este sau ar trebui structurat pe doi piloni esențiali: educația și învățământul. Dacă învățământul presupune alfabetizarea, acumularea de informații din ce în ce mai ample și mai complexe, educația ar trebui să impună căpătarea unor deprinderi anume și potențarea unor însușiri native. Și aici ajungem la viciul principal al actualului nostru sistem.
Sistemul nostru de învățământ, ca mai toate sistemele public, ignoră aproape în totalitatea vocația, calitățile native, talentul sau înclinațiile native ale celor tineri. Obligat să livreze un ansamblu instituțional, statul îl livrează și socotește că și-a satisfăcut obligația. Viziunea lipsește, nu există perspectivă, preocupare autentică pentru valorificarea colosalului potențial intelectual și creativ pe care îl reprezintă tinerele generații.
Perspectiva umanistă este radical diferită. Procesul de învățământ trebuie, în mod obligatoriu, dublat de un efort educativ la fel de consistent. Primul pas este atenta și corecta evaluare a celor tineri, identificarea aptitudinilor native, a vocației. Apoi trebuie să existe un învățământ vocațional robust, în care calitățile celor tineri să fie potențate, educate, ajutate să devine autentice forțe creatoare. Iar asta nu se poate face într-un sistem rigid, uniform, ci cu migală, cu atenție și o serioasă preocupare, îngrijindu-ne ca acest amplu proces să nu strice ceea ce există deja și, dimpotrivă, să amplifice acel uriaș potențial.
Lucrul acesta se poate realiza printr-o radicală reformare a sistemului. Desigur, privind realist, discutăm despre costuri considerabile. Umanismul nu vorbește, când vine vorba despre educație, despre costuri, ci despre investiții. Pentru că o atentă și corectă valorificare a potențialului intelectual, creativ al tinerelor generații reprezintă cheia viitoarei prosperități. Iar perpetuarea actualului model înseamnă perpetuarea unei stări, care poate fi descrisă oricum, dar nu ca fiind prosperitate.
Lipsa necesarelor reforme se vede. O vedem zi de zi, atunci când tinerii noștri aleg să ia calea străinătății pentru a-și desăvârși educația. Atunci când aleg să își înceapă cariera dincolo de granițe, atunci când îmbogățesc marile corporații de afară, când inteligența și creativitatea lor înzestrează laboratoarele de cercetare ale străinătății.
Soluția umanistă, în acest domeniu, nu mai are cum fi facultativă. Devine obligatorie. Și urgentă.