Periodic, tema predării religiei în școli revine. Religia, susțin cei care se opun predării religiei în școli, nu reprezintă o materie de studiu, ci o formă de îndoctrinare. Argumentul e greșit, atât de greșit.
Mai întâi ar trebui să operăm necesara distincție între religie ca materie de studiu și practica religioasă. Distincție pe care adversarii religiei par să nu o remarce. Studiul religiei nu trebuie legat nici de revelația mistică, nici de opțiunea pentru o formă sau alta de credință. Studiul religiei este, în mod fundamental, o explorare culturală.
Fără o cunoaștere firească și o decentă înțelegere a textelor religioase, tinerii sunt lipsiți de repere culturale esențiale. „Pentru toți cocoșul lui Sân Petru va cânta”, spune poetul. Iar versul rămâne lipsit de sens în lipsa contactului cu Noul Testament. La fel, expresii comune, cum ar fi „de la Ana la Caiafa” sau „lăsați copiii să vină la mine” devine simple ticuri verbale, lipsite de conținut, în lipsa reperelor fundamentale.
Arca lui Noe reprezintă o referință atât de frecvent evocată în atâtea și atâtea opere artistice. Vorbim despre fructul oprit sau păcatul primordial. Invocăm, în ample desfășurări retorice, Drumul Damascului sau Cina cea de taină. Nu, pentru că am fi vizitați de o intensă fervoare religioasă, ci pentru că spațiul în care existăm și ne-am dezvoltat are un set esențial de repere, iar textele religioase aduc o parte importantă dintre aceste repere.
Educația religioasă are, putem conchide, un rol important în formarea unui om întreg. Despre asta e vorba.
Spre deosebire de umanismul tradițional, încremenit într-un anti-clericalism de veac XV, irațional și deloc prezent în spațiul vast al dezbaterii profunde, umanismul pragmatic consideră religia ca parte importantă a identității noastre individuale și de grup.
Așa cum renașterea italiană dă substanță profilului cultural al acelei națiuni (iar renașterea nu ar fi fost posibilă fără catolicism), ortodoxia reprezintă o parte substanțială a identității noastre ca națiune. Respingerea tradiției în numele unei indefinibile modernități e o formă de superficialitate. Depărtarea de ceea ce e al nostru în numele unui mimetism cultural care ne-ar putea da o spoială mai cosmopolită e doar o formă de alienare.
Umanismul pragmatic nu este o ideologie a schimbării, ci a aprofundării. Transformările pe care le propune această doctrină nu înseamnă altceva decât regăsirea adevărurilor esențiale. Am spus-o în atâtea rânduri: umanismul pragmatic a fost formulat plecând de la atentul studiu al naturii umane. Iar umanitatea este de neimaginat fără credințele sale, multiple, diverse și vorbind despre dorințele, aspirațiile și, uneori, temerile noastre.