Scriam, ieri, despre importanța clasei de mijloc și despre modul în care independența, capacitatea de a fi propriul stăpân contribuie la definirea acestei categorii. Despre șansa de a-ți fi propriul stăpân merită vorbind mai pe îndelete. O fac astăzi.
Unul dintre marile reproșuri care îi poate fi adus comunismului este profunda alterare a condiției umane. Nimic nu este mai grăitor, când vine vorba despre profunda vătămare a spiritului adusă de bolșevism, decât atrofierea spiritului întreprinzător.
Libertatea este, probabil, cea mai profundă aspirație umană. În evoluția noastră ca specie am învățat să supraviețuim, iar mai apoi să prosperăm bizuindu-ne pe propriile noastre resurse. Societatea, pe care noi înșine am construit-o și am fundamentat-o conceptual, era o adunare a oamenilor liberi, deciși să trăiască laolaltă, uniți de un sistem de valori comun, de un set de aspirații colective, de nevoia de securitate. Dar societatea nu a reprezentat niciodată o entitate distinctă, de sine stătătoare. Nu a fost altceva decât suma virtuților individuale.
Comunismul a venit cu ceva nou. A decis că societatea poate fi, cel mult, media virtuților. Că la vârful societății se află o entitate superioară care gândește, care plănuiește în numele cetățenilor. Cetățenii deveneau simple date de raportare statistică. Erau lipsiți de decizie, pentru că statul știa mai bine. Erau lipsiți de independență, pentru că statul era pretutindeni. Erau lipsiți de spirit întreprinzător, pentru că statul le purta tuturor de grijă.
În decurs de doar câteva generații, au devenit evidente mutații profunde în fibra profundă a oamenilor. Se obișnuiseră cu statul atotștiutor, omnipotent. Atunci când acest stat a dispărut a existat mai întâi un anume sentiment de ușurare, apoi o ușoară confuzie, iar în cele din urmă teama. Teama pentru ziua de mâine; cine ne va mai purta de grijă acum când omnipotentul stat nu mai există? Răspunsul era la îndemâna, același dintotdeauna: noi înșine.
Fie că e vorba de stânga, fie că e vorba de dreapta, doctrinele clasice au încercat, după căderea comunismului să descrie un alt model. Au propus, pe rând, un alt tip de stat. Mai generos, mai auster. Dar au perpetuat credința că de acolo vine totul. Umanismul pragmatic propune o direcție total diferită: bucuria de a fi propriul tău stăpân.
Statul are și va continua să aibă rolul său esențial în administrarea treburilor publice, în redistribuția bogăției sau în asigurarea ordinii și siguranței publice. Dar cetățenii sunt cei care știu și singurii care pot genera prosperitate, atunci când sunt lăsați, stimulați, încurajați.
Micul fermier își poate hrăni nu doar familia, dar și o parte semnificativă din comunitate. Pentru că, el știe asta, de munca sa și de nimic altceva depinde propria prosperitate. Asemeni lui micul producător, micul întreprinzător sau liber profesionistul.
Ce înseamnă bucuria de a fi propriul tău stăpân? Înseamnă, mai înainte de orice, libertate. Apoi înseamnă capacitatea de a te bucura de roadele muncii tale, de fructele minții tale. Din perspectivă umanistă libertatea și prosperitatea sunt strict legate.
De ce este atât de importantă capacitatea de a fi propriul tău stăpân, din perspectivă socială? Pentru că nimic nu stimulează creativitatea (științifică, antreprenorială, artistică) mai puternic decât credința că vei fi primul care se va bucura, așa cum am spus, de roadele creației. Apoi, firește, beneficiile ei se vor răsfânge asupra întregii comunități.
Bucuria de a fi propriul tău stăpân înseamnă bucuria de a fi liber, de a crea. Iar creația reprezintă, așa cum am spus-o și cu alte ocazii, forța motrice a progresului. Aceasta este perspectiva umanistă.