O întrebare care mi s-a pus, în repetate rânduri, cu minore diferențe de enunț este: de ce e nevoie de o nouă doctrină politică? În câteva ocazii întrebarea, mai mult sau mai puțin echipată cu sarcasm, suna astfel: mai e nevoie de doctrine în politică?
Întrebările sunt legitime. O grăbită survolare a pesiajului politic actual ar putea explica neîncrederea, scepticismul unora. Ar putea chiar argumenta repulsia față de politică în ansamblu.
Răspunsul la cele două întrebări, complex, articulat și fundamentat e ușor de găsit în lucrarea Societatea umanistă a profesorului Dan Voiculescu (Editura Intact, 2004). Dar putem oferi și aici necesarele lămuriri, într-o formulă mult mai concisă, evident, pe care le solicită două întrebări perfect legitime.
De ce este nevoie de o nouă doctrină politică? Întrebarea introduce, în subtext, teza că există deja ideologii perfect valide, funcționale, capabile să gestioneze provocările societății de azi. Teza este, ab initio, greșită.
De ce avem nevoie de un nou telefon inteligent? Dar de un nou computer? Pentru că lucrurile evoluează. În cazul acesta discutăm despre evoluție tehnologică, dar uluitoarea revoluție tehnologică a ultimelor decenii a adus prefaceri sociale de proporții nemaivăzute în istoria umanității. Practic, societatea de astăzi, o societate a informației, în care viteza de circulație a mărfurilor, datelor sau persoanelor a depășit orice ne-am fi putut imagina aucm jumătate de veac, evoluează într-un ritm rapid și nu mai are decât prea puțin în comun cu societatea de acum un veac.
Deschiderea globală, evoluția tehnologiei, liberalizarea piețelor, digitizarea economiei, provocările de mediu, toate acestea descriu o nouă realitate socială. Iar o nouă realitatea aduce provocări noi, care impun soluții noi.
Doctrinele clasice, încremenite într-o anume etapă a istoriei, sunt preocupate exclusiv de auto-perpetuare. Capacitatea lor de adaptare, de autocorecție nu există. Aici intervine umanismul pragmatic. Renunțând la vechea metodă de abordare, care presupunea formularea de reguli și principii, iar apoi impunerea lor către societate, umanismul pragmatic a ales o altă cale.
Pornind de la atenta observare a naturii umane, a nevoilor și aspirațiilor individuale și de grup, umanismul pragmatic introduce o nouă paradigmă. Conflictul clasic dintre binele individual (dreapta clasică) și binele colectiv (stînga clasică) este anulat, înlocuit cu un binom indestructibil, în care binele colectiv și cel individual nu pot supraviețui decât împreună.
Practic, în viziunea umanistă există imperative sociale care funcționează ca elemente de motivare individuală, nu ca argumente ale descurajării. Libertatea, forța de creație, atribute indivduale fundamentale sunt puse în scopul prosperității individuale, dar lucrează, concomitent în interesul societății în ansamblu. Rolul statului nu mai este acela de a norma de-a valma, de a introduce reglementări restrictive, ci doar acela de a corija, atunci când e nevoie, de a stimula, de a motiva.
Politica actuală – și aici sunt de înțeles anumite rezerve – pare preocupată exclusiv de gestionarea mecanismelor puterii și mai deloc de administrarea societății. Lucru explicabil câtă vreme o componentă fundamentală pentru umaniști lipsește din instrumentarul ideologic al doctrinelor clasice: etica.
Conceptul clasic de „dreptate socială”, des invocat de grupările neo-marxiste, ca și teza auto-reglării, la fel de des invocată de dreapta, nu introduc, nici în enunț, nici în practică, considerentele etice. Țelul politic este mai presus de etică, scopul scuză mijloacele. Iar efectele vin în cascadă: arbitrariul înlocuiește dreptul, profitul devine scuza care justifică orice etc. Acest tip de abordare este inacceptabil din perspectiva umanistă.
Umanismul pragmatic nu se oprește la introducerea cosiderațiilor etice în enunțul ideologic, ci propune instituții și mecanisme robuste care să asigure respectarea rigorilor etice. Interesul superior al statului nu mai poate funcționa ca argument în favoarea nedreptății, a injustiției ori a îngrădirii libertății. Interesul statului și interesul cetățeanului nu pot, susține umanismul pragmatic, fi puse în competiție.
Privind toată această argumentație, ar putea exista obiecțiunea că umanismul pragmatic nu poate fi eficient cu adevărat decât atunci când descrie nu o mișcare politică, ci un model de stat, ba mai mult, un model global. Obiecțiunea este justificată. Așa este. Dar tocmai principiile etice despre care vorbeam, respectul pentru valorile democratice, impune ca opțiunea pentru astfel de model să fie exprimată pe cale democratică, prin votul cetățenilor. Iar pentru asta, este nevoie de o mișcare umanistă, dar și de un partid de expresie umanistă.