Nu știu care este mesajul pe care își închipuie că-l transmit cei care, azi, cuprinși de o înspăimântătoare nebunie, dărâmă statui. Oricare ar fi acel mesaj, este greșit.
Columb și Jefferson, Cervantes și Churchill, George Washington și Junipero Serra, tot ce e chip cioplit în piatră e supus dărâmării de noii iconoclaști. De-a valma, fără nicio logică, fără nicio urmă de respect. Acum câțiva ani întreaga umanitate ofta oripilată de mutilarea statuilor lui Budha, în Afghanistan, de către talibani. Sau la tulburătoarea veste a distrugerii monumentelor antice de către demenții ISIS. Azi nu puțini sunt cei care răcnesc de bucurie la dărâmarea statuilor unor personalități care au însemnat istoria.
Articolul de față nu reprezintă neapărat o perspectivă umanistă asupra lucrurilor, ci una pur umană. Revolta perpetuă, aflată în căutarea unei cauze, poate fi, până la un punct de înțeles. Nimic nu mai e de înțeles însă în cele care se petrec acum.
Istoria, cu bunele și relele sale, cu altitudinile și abisurile pe care le-a vizitat, a fost marcat de oameni care au dat nume unei epoci, unui loc sau unei idei. Iar amintirea lor înseamnă amintirea acelei epoci, acelei idei sau acelui loc. Fără toate acestea nu am mai fi nimic.
O statuie nu reprezintă un elogiu adus unui om, unei biografii, ci însemnarea în piatră a ceva care a însemnat enorm pentru cei din jurul său și pentru prosperitate. Omagierea curajului unui erou nu înseamnă absolvirea de păcatele sale omenești, cum cinstirea unei opere nu presupune iertarea de păcate a autorului. Iar istoria noastră, umanitatea însăși, s-au zidit pe curaj, pe opere, pe clipe de înălțare deasupra vremii.
Dărâmarea unei statui nu înseamnă despărțirea de trecut, ci șubrezirea prezentului. Fără părinți, fără întemeietori, devenim doar orfani, nu mai buni. Virtutea nu e dărâmarea vechilor statui, ci vrednicia de a da chipuri la fel de demne de așezat pe postamente.