Competiția teoretică dintre doctrinele care se revendică de „dreapta” și cele care sunt socotite „de stânga” ascunde, lucru vizibil de multă vreme, o capcană. Bipolaritatea, despre care vorbește teoria politică, e o iluzie, alternanța la guvernarea există doar în ipoteză.
Dincolo de enunțurile originare, atât dreapta, cât și stânga sunt evident decuplate de la realitatea socială. Singurele autentice obiective politice ale ambelor tabere sunt legate de supraviețuirea la putere. Sistematic își reproșează una alteia nereformarea, lipsa de coerență, inadecvarea în raport cu noua realitate. Jocul aparent de-a puterea și opoziția ascunde de fapt o capcană. Un mecanism care permite perpetuarea status quo-ului sub aparența jocului democratic.
Crizele periodice de sistem devin tot mai frecvente, soluțiile improvizate nu mai au niciun fel de claritate doctrinară, reformele despre care se discută nu sunt altceva decât cârpeli din mers. Nici teoria atotputernicei pieței, care ar fi capabilă de auto-reglare și auto-reglementare nu mai funcționează, nici teza statului dominant nu își mai găsește reflectarea în realitatea în care trăim.
Evoluțiile tehnologice, viteza de înnoire socială au căpătăt un ritm pe care doctrinele tradiționale nu îl pot înțelege și căruia nu i se pot adapta. Soluțiile de până acum, care impuneau modificarea arhitecturii sociale pentru a mai păstra aparența încadrării în enunțul ideologic nu mai funcționează. La nivel global se vorbește despre „Marea resetare”, concept larg, insuficient definit, care admite criza actualelor modele, dar care nu propune altceva decât o contopire a celor două curente într-o construcție care ar trebui să fie o sinteză a două eșecuri.
O mare resetare poate fi necesară. Dar corect definită și, mai ales, corect executată. Iar soluția nu are cum fi oferită de mutanții ideologici; poate fi, în schimb, reprezentată de o nouă abordare, o doctrină construită de la zero, inspirată de riguroasa observare a naturii umane și a noului edificiu social. Este exact ceea ce propune umanismul pragmatic.
Inventarierea claselor sociale, în termenii în care stânga operează de secole, e evident ineficientă. Teza individualismului – atât de dragă dreptei – pur și simplu nu are cum supraviețui în societatea modernă, care e definită de un atât de larg spectru de interdependențe. Putem însă discuta despre categorii de actori sociali, în alți termeni: vizionari/creatori, executivi și vulnerabili. Evaluarea membrilor societății capătă o nouă logică, în care valoarea individuală nu reprezintă doar expresia potențialului individual de prosperitate, ci o resursă de care beneficiază societatea în ansamblu.
Umanismul propune un model în care există o legătură indestructibilă între prosperitatea individuală și bunăstarea socială. Conceptul de valoare capătă o expresie mult mai complexă, dincolo de tradiționala evaluare financiară. Binele colectiv depășește calculul contabil. Umanismul introduce un concept revoluționar, greu de înțeles câtă vreme rămânem prinși în capcana aparentei bipolarități: armonia socială.
Umanitatea se află într-o nouă fază a evoluției sale, istoria prezentului nu se mai scrie cu vechile instrumente, iar viitorul nostru propune noi instituții. Firesc, avem nevoie nu doar de reforme terminologice, ci de o nouă formulare. Iar umanismul pragmatic tocmai asta face.