O întrebare pe care o primim frecvent este legată de distincția, asupra căreia insistăm mereu, dintre umanismul pragmatic și umanismul tradițional, secular.
E un subiect despre care am mai vorbit, dar care merită reluat.
Doctrinele politice tradiționale se laudă cu rădăcinile lor istorice și capacitatea lor de a rezista veacurilor. Departe de a fi o virtute, suntem siliți să observăm că oricât de admirabile ar fi meritele acestor școli de gândire, dintr-o perspectivă strict istorică, ele încearcă să ascundă un anume imobilism, lipsa de actualitate, deconectarea de la prezent invocând un trecut mai mult sau mai puțin împlinit.
O evaluare obiectivă ne silește să admitem, dacă dăm dovadă de onestitate intelectuală, că această așa numită consecvență doctrinară târâtă de-a lungul secolelor a adus mai degrabă deservicii societății. Indiferent despre care doctrină vorbim. Societatea era silită, periodic, să se reajusteze pentru a se conforma ordonatorilor doctrinari, economia era constrânsă să treacă (lucru tot mai vizibil în ultimele decenii) sistematic prin crize spasmodice, doar pentru că înaltele comandamente ale purității doctrinare erau mai presus decât legitățile naturale.
Sfîrșitul de secol XX și începutul noului mileniu au adus atât prăbușirea ideilor de stânga, cât și o evidentă criză a sistemelor reprezentând vechea dreaptă. Sigur, mereu vor fi invocate exemple cu titlu de excepție cărora apoi să li se dea valoare de nouă regulă. Am văzut vorbindu-se, de-a lungul anilor, despre modelul suedez, japonez ș.a.m.d. Excepțiile invocate nu rezistau niciodată unei evaluări critice oneste. Dacă decidem că singurul criteriu de evaluare a validității unui sistem este capacitatea sa de a-și supraviețui propriilor eșecuri și nu binele social pe care îl generează, atunci da, putem invoca unele excepții.
Umanismul este în aceeași situație. Cu vechi rădăcini istorice, s-a dorit mai ales o formă de rezistență intelectuală într-o perioadă întunecată a Occidentului. Asta explică secularismul său, ateismul agresiv pe care îl promovează. Generos în enunț, umanismul nu a reușit niciodată să meargă mai departe de opoziția față de biserică, nu a încercat să propună un model social, nu a enunțat o viziune economică. Este poate și motivul pentru care nu a devenit niciodată o doctrină populară, nu a reușit să impună o formulă de guvernare, niciodată, nicăieri.
Umanismul a rămas, peste veacuri, doar un miraj, un seducător pretext pentru dezbatere intelectuală și cam atât. Personalități remarcabile, intelectuali importanți au vizitat ideile umaniste, seduși de generozitatea enunțului, pentru a le abandona, mai apoi, dezamăgiți de lipsa de expresie concretă.
Doctrinele politice nu sunt reformabile. Umanismul nu face excepție. Atunci când nucleul central al unui sistem ideologic este construit în jurul unui singur cuvânt, al unei singure idei, nu e prea mult de reformat, pentur că dacă acel cuvânt dispare, nu mai rămâne nimic. Anti-clericalismul umanist devine caduc, lipsit de sens în veacul în care ne pregătim să trimitem oameni pe Marte iar întreg tezaurul de informații al umanității ne este la îndemână, în formă digitală, oriunde ne-am afla.
Umanismul pragmatic, deci, nu și-a propus să reformeze umanismul tradițional. Ar fi fost lipsit de sens. Profesorul Dan Voiculescu, părintele umanismului pragmatic, a ales o altă cale: construcția unei noi doctrine, pornind de la zero. Meritul fundamental al noii doctrine vine din însăși geneza sa. Gânditorul așezat la măsuța sa de scris, care închide ochii și caută în reveriile sale enunțuri spectaculoase, soluții miraculoase la problemele umanității, nu a mai existat. A exista în schimb un profesor de economie care a decis să observe cu atenție ce se întâmplă în jurul său. Astfel a devenit evident că principala forță motrice a societății o reprezintă forța de creație a individului, atunci când aceasta este descătușată și lăsată să producă. Iar în spatele nevoii de creație se află nevoile, dorințele și aspirațiile individului.
Așa s-a născut umanismul pragmatic. Observând natura umană, consemnând legitățile naturale care guvernează societatea și propunând expresii concrete pentru toate acestea. Multe dintre valorile umanismului se regăseau aici, dar într-o expresie mai coerentă, actuală. Ideile legate de distribuția resurselor veneau însoțite de mijloace fezabile de generare de resurse, grija față de mediu putea fi complementată de soluții economice realiste, care să nu încetinească ritmul de dezvoltare a societății, nevoia de bunăstare individuală putea fi perfect armonizată cu ideea de echitate socială ( care nu trebuie confundată cu egalitarismul!), forțele aflate în competiție pot fi acordate sinergic, mărind coeziunea socială în loc să o șubrezească.
Pe scurt, umanismul pragmatic s-a născut ca o doctrină a noului mileniu, depărtându-se, cu reverență, de doctrinele „istorice”, care, mai devreme sau mai târziu, vor trebui abandonate, lăsate să devină doar istorice.