„Susțineți că voturile către formațiunile mai mici nu sunt risipite, că ele conteză. Admițând că aceste voturi ar duce o astfel de formațiune peste pragul electoral, ce șanse are ea să conteze în decizia politică? Zero. Așadar, nu e tot o risipă de voturi?”
Așa suna o întrebare primită în cadrul unei conversații în social media. De vreme ce interlocutorul, pripdindu-se, și-a răspuns singur, întrebarea părea să capete doar valoare retorică. Doar că răspunsul pe care și l-a dat autorul întrebării era greșit. Iată de ce.
Mai întâi niște observații. Fiecare vot reprezintă o voce, o conștiință. Iar fiecare voce trebuie auzită. Nu e doar o declarație prudentă, ci un adevăr în care credem. Chiar dacă democrația noastră este departe de a fi perfectă, chiar dacă sistemul nostru politic e, deseori, ineficient și disfuncțional, soluția stă întotdeauna în votul românilor.
Pragul electoral este instituit din anumite rațiuni, de înțeles și de acceptat, în anumite condiții. Totuși, acest prag definește o limită de la care este posibil accesul în Parlament, nu reprezintă nici un criteriu de validare a unei ideologii, cu atât mai puțin un reper în baza căruia ar putea fi evaluată seriozitatea unei construcții politice.
De ce este important ca, atunci când ne exprimăm opțiunea, să o facem ținând seama de convingerile și de aspirațiile noastre și nu de cinice calcule ale probabilităților? Pentru că, așa cum am tot constatat, sondajele nu reprezintă întotdeauna un instrument foarte precis de evaluare ( am avut suficiente exemple în ultimele luni). Apoi, voturile cetățenilor decid cât de mare este o formațiune.
Discuția propunea, totuși, o altă direcție: cât de mult poate influența o formațiune mai mică decizia politică, actul de guvernare, odată intrată în Parlament? Iar răspunsul e simplu: foarte mult. Argumente? Avem la îndemână, de trei decenii, o formațiune care a reușit în permanență să își negocieze sau să își impună proiectele, deși abia depășește pragul de intrare în Parlament: UDMR. Cu stăruință și inteligență, cei de la UDMR au reușit în mod constant să negocieze cu majoritățile care s-au succedat, transferându-și prioritățile pe agenda puterii.
Nu e singurul exemplu, deși este cel mai elocvent. Am avut de-a lungul timpului numeroase formațiuni aflate în astfel de situații: PNȚCD, în primul Parlament, era o forță minoră, dacă am judeca după numărul de mandate obținute. Cu toate acestea, influența sa asupra politicii acelor an este de necontestat. Ulterior am avut numeroase alte exemple, de la PNL-AT la ALDE, sau de la UNPR la APR. Toate aceste formațiuni au reușit, într-o mai mare sau mai mică măsură, să conteze. Ulterior, evoluția acestor partide a fost una descendentă. De ce? Tocmai pentru că și-au trădat propriul electorat. Lipsa unor repere ideologice certe, ambițiile unor lideri nu întotdeauna inspirați au spulberat entuziasmul inițial al alegătorilor. În toate aceste exemple, era vorba despre partide de lideri, nu construcții ideologice serioase.
Umaniștii propun o construcție mult mai robustă, în care nu este vorba despre lideri, despre personalități – deși acestea există-, ci despre valori. Demnitate, Onoare, Curaj. Obiectivul umaniștilor nu este acela de a intra în Parlament pentru a fi prezenți la masa negocierilor și a prinde un loc într-o viitoare alianță de guvernare. Obiectivul nostru este acela ca, sub cupola Parlamentului, să se facă auzită și vocea românilor care cred că onoarea, demnitatea, curajul continuă să fie repere fundamentale ale acestei națiuni. Și care trebuie să fie reprezentate în forul legiuitor.