Răspunsul autorităților la o întrebare cum nu se poate mai simplă „când va începe noul an școlar?” este, constatăm, o nepăsătoare ridicare din umeri. „Să mai vedem, să mai analizăm, încă nu știm” nu are cum fi un răspuns acceptabil pentru o guvernare responsabilă.
Răspunsul la întrebare nu poate fi decât unul singur: pe 15 septembrie, ca întotdeauna. Punct. Despre condițiile în care se va desfășura noul an școlar, despre soluțiile adoptate pentru a asigura protecția copiilor și cadrelor didactice putem discuta separat.
Am spus-o, aici, în repetate rânduri: în viziunea umanistă, educația reprezintă vectorul cel mai important al dezvoltării. Fără o educație solidă, într-un sistem inteligent conceput, funcțional, nu putem avea un viitor așa cum ni l-am dori.
De trei decenii vorbim mereu despre modele. Suedez, japonez, coreean, chinezesc, finalndez etc. Căutăm de fiecare dată elementele particulare care au făcut din acele state modele de dezvoltare. Și de fiecare dată omitem esențialul: toate aceste state au sisteme de învățământ extrem de performante. De fapt, poate, cele mai performante din lume.
Umanismul pragmatic propune nu doar transformarea educației într-un proiect național, ci o robustă regândire a acestuia. România de mâine are nevoie de resursele de inovație ale noilor ingineri, de forța creatoare a artiștilor săi, de inteligența și rigoarea antreprenorilor săi. Dar mai întâi aceștia trebuie creați. Iar educația, din această perspectivă, reprezintă un act de creație.
Educația generală trebuie să fie complementată de o serioasă preocupare pentru educația vocațională. Iar asta presupune un considerabil efort de evaluare și îndrumare a copiilor noștri. Nu e ușor. Nimeni nu spune că e simplu. Și da, costurile pot fi semnificative. Dar, pe termen lung, beneficiile sunt enorme. Aici statul trebuie să înțeleagă limitele sistemului pe care îl administrează și să apeleze la experiența privată.
Avem suficiente ONG-uri, avem antreprenori români preocupați de educație, cu viziune și resurse importante. Statul poate continua să blocheze ori încetinească inițiativele, strădania lor sau poate alege să îi sprijine. Soluția umanistă e simplă: statul poate și trebuie să încurajeze, stimuleze investiția în educație.
Există, la nivelul societății civile, proiecte ambițioase dedicate dezvoltării de proiecte pilot legate tocmai de educația vocațională. Interesul statului pentru acestea lipsește cu desăvârșire! Blocajele normative, obstrucțiile birocratice sunt, în schimb, prezente la tot pasul. Ce ne împiedică să oferim acestor vizionari încurajarea de care au nevoie, sprijinul care le poate fi de folos, chiar pachete de stimulente semnificative pentru demararea acestor proiecte pilot, care apoi pot deveni soluții implementabile la nivel național?
Bugetul pentru educație este mereu gândit în termeni de strictă supraviețuire: salarii, zugrăveală, cârpeală. Altfel, în teorie, educația ar fi un domeniu prioritar. O aducere a acestui buget în parametri optimi ar putea oferi și resursele cu care statul să antreneze inițiativa privată, acele proiecte despre care pomeneam.
E vorba despre viziune.