A existat, în perioada stării de urgență o aprinsă discuție despre situația lăcașelor de cult. Condițiile neobișnuite în care s-a desfășurat anul acesta Sărbătoarea Învierii au stârnit o vie nemulțumire din partea multor reprezentanți ai clerului, dar mai ales din partea multor credincioși. E un subiect pe care îl putem, acum, aborda cu calm, la rece.
Umanismul pragmatic, spre deosebire de umanismul tradițional, clasic sau secular – cum alegeți să-i spuneți – nu exclude religia, credința din spațiul social. Dimpotrivă. Dacă umanismul secular (și, mai nou, pare a fi urmat și de alte doctrine) promovează un ateism militant, deseori agresiv, intolerant, în umanismul pragmatic nevoie de viață spirituală nu este doar înțeleasă, ci găsește susținere.
Ideea susținută de adepții ateismului militant, care afirmă că religia reprezintă o frână în calea progresului este fundamental greșită. Și avem mai multe argumente pentru a afirma asta:
-În primul rând, o astfel de opinie pare a fi încremenită undeva în zorii iluminismului. Religiile au evoluat. Creștinismul, în mod deosebit, a cunoscut reformulări doctrinare esențiale, mesajul său s-a adaptat evoluției societății. Nu întotdeauna în același ritm, nu întotdeauna îndeajuns, dar a compara, bunăoară, Vaticanul de azi, cu cel de acum nu mai mult de 200 de ani e fundamental greșit.
-În al doilea rând, este ignorată nevoia profundă de viață spirituală a oamenilor. Or umanismul pragmatic este o doctrină pornind tocmai de la observarea atentă a nevoilor și aspirațiilor oamenilor. Afirmația că divertismentul oferit de spectaculoasele evoluții tehnologice a eliminat nevoia de viață spirituală este contrazisă de realitate.
-În al treilea rând, religia rămâne cel mai bun păstrător al canoanelor morale, într-o socitetate care, poate, are nevoie de ele mai mult ca oricând. Evoluția moravurilor, promovarea unor anumite stiluri de viață, evoluția în ansamblu a societății nu a reușit să aducă și un nou set de valori fundamentale, care să constituie un autentic cod moral. Din această perspectivă, rolul bisericii este unul esențial.
Umanismul pragmatic afirmă cu tărie că religia, liber aleasă și practicată conform propriilor convingeri poate și trebuie să reprezinte una dintre forțele fundamentale care pot susține coeziunea socială. Susținând fără echivoc principiul ferm al separației dintre biserică și stat, umanismul pragmatic nu exclude deloc parteneriatul dintre cultele religioase și stat, colaborarea solară, în scopul binelui social.
Și ajungem la situația despre care vorbeam la început, la închiderea lăcașelor de cult pe durata stării de urgență. Imperativele sanitare sunt de neignorat, autoritățile aveau datoria de a impune acele măsuri care să asigure securitatea – sanitară în acest caz- întregii societăți. Dar lucrul acesta putea fi făcut coerent, rațional. O abordare mai atentă, o anume flexibilitate ar fi simplificat mult lucrurile. Poziția de forță adoptată de către autorități – deși, cumva, justificată-, lipsa unui dialog cu reprezentanții cultelor a născut inutile tensiuni. O abordare diferită ar fi putut aduce biserica alături de autorități, iar mesajul care trebuia transmis în acele zile ar fi ajuns mai ușor și mai limpede la oameni dacă ar fi fost purtat inclusiv de către reprezentanții clerului.
Biserica este și va continua să fie încă multă vreme o instituție esențială a societății. Este fundamental greșit să îți imaginezi că poți guverna o astfel de societate ignorând biserica și credința.