Scriam, într-un recent articol, despre guvernarea prin crize, despre calea aleasă de formațiunile politice reprezentând „doctrinele clasice” în construcția mesajului politic. Notam, atunci, că lipsește proiectul coerent, programul articulat, urmând o viziune pe termen mediu sau lung și se optează, în schimb, pentru permanentul provizorat, pentru improvizația constantă, argumentată de existența unor crize – reale sau imaginate.
Am fost întrebat dacă umanismul ar fi putut oferi alte soluții. Mi s-a atras atenția că nici prin alte părți, acolo unde există o tradiție politică mai consistentă și o experiență democratică mai vastă, lucrurile nu au stat mai bine.
Așa este. Pentru că și în acele țări cu o mai amplă cultură politică tot formațiuni reprezentând „doctrinele clasice” se află la guvernare. Umanismul nu reprezintă o construcție ideologică de strictă utilitate locală. Chiar dacă, frecvent, în comentariile pe care le publicăm aici facem trimitere la date și elemente care țin strict de realitatea românească, edificiul umanismului pragmatic acoperă un teritoriu mult mai vast.
Soluțiile propuse de doctrina umanistă sunt soluții gândite pentru societatea contemporană în ansamblu, pentru o umanitate care tocmai a pășit într-un nou mileniu, care trăiește o nouă realitate, cu noi provocări. Chiar dacă doctrina umanistă nu promovează neapărat ideea globalizării cu orice preț, ideile sale au valoare universală și aplicabilitate globală.
Legat de actuala criză pe care o traversăm, putem admite că da, toate statele întâmpină serioase probleme. Încă o dovadă că vechile sisteme ideologice sunt depășite. Provocările lumii de astăzi sunt, inevitabil, globale, soluțiile vor trebui să fie unversale, dar cu o minuțioasă respectare a specificităților locale. Umanismul oferă tocmai o astfel de abordare.
Direcțiile pe care le propune umanismul – inclusiv în privința politicilor sanitare – pot permite, pe viitor, evitarea unor astfel de crize sau cel puțin limitarea expunerii și a consecințelor. Investiția în cercetare (nu doar cea medicală!) și infrastructura sanitară nu trebuie să fie doar o soluție de criză, ci parte a unei politici permanente – susține umanismul. Iar în asta constă diferența fundamentală dintre umanism și vechile doctrine.
În timp ce actualele sisteme se precipită, improvizează, încearcă să găsească soluții rapide (și de multe ori precare) pentru varii focare de criză, umanismul propune o schimbare radicală de paradigmă. Investiția în infrastructură, în cercetare, în educație și inteligență trebuie să devină o constantă. Resursele de inteligență, cunoaștere și creativitate ale oamenilor au nevoie de o permanentă stimulare și pot fi mereu valorificate. Acestea sunt vectorul principal de dezvoltare, nu doar resurse apelabile în situații de criză.
Caracterul global al crizei pe care o traversăm vorbește despre o criză globală de sistem. Iar soluția nu este resetarea, reformularea, cârpirea sau ajustarea sistemului, ci o nouă abordare, cea umanistă.