Exercițiul politic a devenit, de bună vreme, o permanentă improvizație, dominată de oportunism. Politica valorifică evenimentele zilei, speculează contexte, nu mai urmărește nicio logică doctrinară, nu mai aparține niciunui set de principii, totul se reduce la transformarea vorbelor în voturi.
Se vorbește, tot mai frecvent, tot mai insistent, despre despărțirea de ideologii. Acțiunea politică, actul de guvernare înseamnă doar un slalom printre crize, o bifare de public relations a unor evenimente, fără o direcție, fără nicio viziune. Partidele revendică fără mare entuziasm arondarea la vechi ideologii. Ideologii care suportă un lung șir de nuanțări, reformulări, ajustări, adaptări, dar care tot nu reușesc să ofere răspunsuri la întrebările prezentului. De aici și lipsa de entuziasm ideologic în exercițiul politic.
Guvernarea nu mai reprezintă o punere în proiect a unei viziuni, ci o voioasă traversare a unui context. Pentru că viziunea lipsește. Iar în lipsa ei crizele devin utile ca scuză a stagnării, a eșecului. Construcția politică nu urmează un drum, nu are o destinație, nu vizează obiective pe termen mediu sau lung, ci e o permanentă încropeală animată de o singură motivație: supraviețuirea la putere. Putere care nu reprezintă resursa necesară a unei temeinice construcții, ci doar niscaiva privilegii.
Raportarea la o ideologie, la un ansamblu doctrinar presupune o viziune asupra dezvoltării. O politică sprijinită pe un viguros set de principii, așezată într-un coerent cadru ideologic oferă o destinație, generează un proiect de dezvoltare, un traseu istoric de urmat. Crizele, de mare sau mică anvergură, reprezintă accidente de parcurs inevitabile, care presupun adaptări ale mijloacelor, dar nu abandonarea obiectivelor. Ideologia înseamnă coerență. Lipsa ei înseamnă contrariul, improvizația, urechea mereu plecată la sugestiile de altundeva, altfel spus un etern provizorat, în care nimic nu se zidește.
În interval de doar doi ani am asistat la succesiunea rapidă a guvernărilor de stânga și de dreapta. Rezultatele se văd. Diferențele, în exercițiul guvernării, nu există. Destinația, pentru România, este în continuare imprecizabilă, viitorul imediat e neclar, iar cel mai îndepărtat incert. Și nu e deloc de mirare. Fie că e vorba de stânga, fie de dreapta, a lipsit viziunea. A lipsit coerența pe care doar un suport ideologic solid ți-o poate oferi. Mereu au fost invocate crize, mereu s-au rezolvat (de mântuială) „prioritățile momentului”.
Nu le poți vorbi celorlalți despre convingător despre lucruri în care nici tu nu mai crezi!
Proiectul umanist propune o schimbare de abordare. O mișcare construită în jurul unei doctrine. O doctrină construită pornond de la riguroasa observație a nevoilor societății și cetățenilor. Un program construit pornind de la doctrină și o politică axată pe proiect, nu pe jocuri de culise, aranjamente electorale sau principii negociabile. Un program în care nevoia de dezvoltare a țării, nevoia de viitor durabil nu pot fi sacrificată folosind drept scuză crizele prezentului.