Am să vă spun o poveste. Poate nici nu e doar o poveste, ci amintirea a ceva care s-a petrecut aievea, cândva.
Depășim convenția lui „a fost odată” și am să vă spun că regele din acea poveste, se spune, era un om bun. Își dorea nespus să fie un conducător luminat, să știe că supușii săi se bucură de o viață fericită și îi cinstesc numele.
A citit tot ce a putut găsi despre știința guvernării. Cunoștea pe de rost poveștile marilor cârmuitori și cronicile cele vechi. Dar încă nu simțea că știe tot ce era de știut, că este acel conducător fără de pereche, așa cum și-ar fi dorit să fie.
A petrecut ani buni studiind cu cei mai respectați învățați, a călătorit pretutindeni căutând să ia pildă din ce fac alții, prin alte locuri. Ba mai mult: le-a cerut dregătorilor să citească și ei toate acele cărți minunate despre știința (unii îi spuneau artă) guvernării.
Așa cum lesne se poate imagina, treburile regatului erau lăsate de izbeliște, iar regele, dregătorii săi și mințile cele mai strălucite ale regatului își petreceau vremea, de la răsăritul până la apusul soarelui, ciondănindu-se. Ceasuri, zile, luni, ani s-au scurs în lungi și fără de rod dezbateri despre cea mai bună cale, despre cel mai de soi model de societate.
Anii treceau, poporul său era tot mai sărac și tot mai puțin fericit. Dar regele nu contenea să caute calea cea mai potrivită în care să își rânduiască țara. Într-o zi i-a ajuns la ureche un zvon despre un bătrând pustnic, de o înțelepciune fără pereche, care ar fi locuit undeva departe.
Regele a pornit fără întârziere să îl caute. A ajuns la hruba pustnicului, și-a lăsat alaiul afară și a intrat.
-Am venit să mă sfătuiesc cu tine! i-a spus înțeleptului.
Bătrânul nici nu și-a ridicat privirea. Regele s-a așezat în fața acestuia și cu glas mai smerit, a repetat:
-Am venit să mă sfătuiesc cu tine!
Din nou, niciun răspuns.
-Vreau să fiu un conducător luminat. Iar poporul meu, îmi doresc, să fie cel mai fericit dintre toate neamurile de pe fața pământului. Am studiat tot ce era de studiat, am întrebat toți înțelepții lumii, iar acum aș vrea să te întreb și pe tine. Spune-mi, bătrâne, ce să fac ca să îmi fac poporul fericit?
Bătrânul a deschis ochii, l-a privit, apoi a rostit cu glas molcom:
-Dar pe ei i-ai întrebat? Pe supușii tăi? Uită-te la ei cu băgare de seamă, vezi care le sunt nevoile și dorințele, nu căuta la mine răspunsul pe care doar ei ți-l pot da.
Finalul poveștii e lesne de dedus.
Umanismul pragmatic este o doctrină născută din atentul studiu al naturii umane, pornind tocmai de la nevoile și aspirațiile oamenilor. Iar asta nu mai este o poveste.