Un element central al dezbaterilor dintre curentele umaniste, încă de Niethammer încoace, l-a reprezentat raportarea gândirii umaniste la religie. Respingerea teismului, în orice expresie a sa, opoziția față de orice are legătură cu instituții religioase sau cu manifestări ale credințelor religioase reprezentau, cu mărunte excepții, elemente fundamentale în definirea identității umaniste. Motivațiile istorice sunt cunoscute, argumentele care susțineau astfel de poziții de asemenea. Susținătorii umanismului secular au reușit să se impună, în mod constant, dezbaterea a părut, de fiecare dată, încheiată, tranșată, pentru a se reaprinde, iar și iar.
Umanismul modern admite două curente principale: umanismul secular și umanismul religios. Simpla existență a două curente opuse, separate de viziuni antagonice asupra unui element definitoriu explică de ce umanismul nu reușește, astăzi, să se impună conștiinței publice ca o opțiune solidă, viabilă. Aici intervine umanismul pragmatic și noua perspectivă pe care o propune.
Putem aborda chestiunea raportării la religie din două perspective distincte. Mai întâi, din perspectivă individuală, va trebui să admitem că prin însăși natura sa, umanismul respinge ideea îngrădirii oricărei forme de libertate individuală, iar de aici nu putem exclude libertatea de credință. Ar însemna, oare, că pentru a fi acceptat ca umanist, unul dintre noi ar trebui ca mai întâi să își refuze orice formă de trăire spirituală ? Ar fi în contradicție cu natura fundamentală a umanismului, care își propune nu să îngrădească, ci să extindă cât mai mult posibil spațiul de afirmare al individului. Trăirea spirituală, ordonată de o religie organizată sau de un sistem individual definit de credințe, câtă vreme nu naște intoleranță, ține exclusiv de opțiunile individuale, iar umanismul e zidit tocmai pe credința în dreptul persoanei la propriile opțiuni.
Cea de a doua perspectivă privește abordarea de grup. Felix Adler considera, pe bună dreptate, că religia aduce, dincolo de mistica particulară, un solid corp etic, un sistem de valori fundamentale. Or umanismul poate fi opus superstiției primitive, dar nu are cum respinge morala, un sistem etic în baza căruia el însuși e construit. Pozitivismul lui Comte reprezenta tocmai o recunoaștere a acestei realități.
Umanismul modern pare să ignore acest raționament. Manifestând un ateism agresiv, exclusiv, mulți dintre reprezentanții moderni ai umanismului postulează o incompatibilitate insurmontabilă între umanism și viața spirituală. Aici intervine umanismul pragmatic și noua sa perspectivă. Dacă vom putea admite că individual fiecare dintre noi are dreptul la propria trăire spirituală, iar acesta reprezintă un atribut esențial al libertății individuale și dacă vom accepta că biserica este, în secolul XXI, în primul rând un promotor al valorilor tradiționale, al unui sistem etic atât de util societății moderne, am putea face un uriaș pas înainte.
Foucault avea perfectă dreptate. Un umanism care interzice viața spirituală devine un concept abstract, care vorbește despre un om teoretic, nu despre o umanitate atât de concretă. Iată de ce, perspectiva umanismului pragmatic devine o cale.