Tansumanismul reprezintă un subiect la modă în cercurile intelectuale și nu numai. Despre ce este, de fapt, vorba?
La început a fost vorba despre căutarea unei căi de extindere a existenței dincolo de limitele impuse de biologie. Evadarea din spațiul condus de legile naturale, căutarea unei modalități prin care ne-am putea asigura supraviețuirea – cel puțin a minții – dincolo de durata unei existențe obișnuite.
Evoluțiile tehnologiei au făcut subiectul și mai interesant. Avansul tehnologiei digitale, sepctaculoasele progrese înregistrate în domeniul inteligenței artificiale au extins domeniul discuției. Elon Musk – privit de unii ca un vizionar – și proiectul Neuralink vorbește despre iminența realizării unei intefețe om-mașină, care ne-ar permite nu doar un acces mai larg și mai rapid la baza de date globale, dar chiar stocarea propriei noastre conștiințe, după o convertire în matricea digitală, pe un suport de silicon. Ba mai mult, contopirea minții noastre cu cea a mașinii.
Existența unui implant conectat la rețeaua globală ne-ar permite, încă din primele săptămâni de viață, accesul la aproape toate cunoștințele umanității. Învățarea devine inutilă, procesele de evoluție intelectuală nu-și mai au rostul, totul este disponibil, accesabil instantaneu. Unii văd în asta o culme a evoluției. Alții vorbesc despre un proces de imbecilizare asigurată.
Apare o întreagă dezbatere filosofică. Atunci când inteligența noastră, codificată binar, stocată pe plăci de silicon, operată de inteligența artificială se desparte de ființa noastră, continuăm să mai existăm? Mai putem vorbi despre viață? Însuși conceptul de viață devine susceptibil de redefinire.
Pentru umanismul pragmatic, atributul fundamental al umanității este forța de creație. Cum se mai manifestă, dacă se mai manifestă, această forță creatoare în condițiile transferului de identitate către mașină?
Despărțirea de carbon ar putea aduce o prelungire a duratei existenței minții noastre. Nu e clar ce fel va arăta a ce minte, dar e posibil. Dar se mai poate numi viață? Fiorul atingerii dispare, dar e înlocuit de un pachet de software care poate simula, electronic, senzația tactilă. Dragostea înseamnă un număr suplimentar de linii de cod, iar dorul e o înșiruire de 1 și 0.
Literatura SF vorbește de multă vreme despre o astfel de posibilă evoluție. Și, foarte probabil, în curând vom avea oameni „îmbunătățiți”, conectați permanent la rețea. Acesta ar fi un pas. Dacă vom face și următorii pași, atunci nu vom mai vorbi despre transumanism, ci despre postumanism.
Seducătoarea perspectivă a eternității ne poate împinge pe poteci înșelătoare. Evoluția noastră, de-a lungul timpului, a fost influențată atât de legile naturale, cât și de progresele tehnologice. Atunci când vom decide să facem acel salt prin care eliminăm complet legile naturale din existența noastră, practic, ne vom opri. Dincolo de acea etapă nu va mai exista progres. Și nu va mai exista umanitate.
Umanitatea va fi, în curând, pusă în fața unei alegeri esențiale: destinul sau eternitatea. Paradoxal, opțiunea pentru o imobilă eternitate ar însemna sfârșitul destinului nostru. Nu se vor mai naște oameni, nu va apărea un nou Shakespeare, nu vom mai plânge despărțirea dea cei dragi. Dar gândurile noastre vor locui extern niște plăci de silicon. Păsările, însă, vor continua să zboare, delfinii vor străbate mările, într-o lume pe care nu o vom mai atinge niciodată.
Astăzi avem nevoie de umanism, nu de transumanism.