Prima zi a noului an școlar ne-a silit să vedem, în culori mai stridente ca niciodată, stare reală a învățământului românesc. Pandemia și restricțiile pe care le-a adus nu au făcut altceva decât să amplifice neajunsuri deja cunoscute.
Putem discuta despre problemele pe care le are infrastructura de învățământ. Discuția din ultimele săptămâni s-a concentrat pe soluțiile online, pe procurarea de tablete, dar a ignorat complet problemele profunde, de sistem. Programa e haotică. Dacă odinioară se promitea o solidă cultură generală, în schimbul unei anume uniformități, acum nici măcar despre asta nu se poate vorbi.
Doar un exemplu, manualul de istorie de clasa a opta. Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazu sunt expediați în doar câteva fraze. Evenimente esențiale ale istorie naționale sunt pur și simplu ignorate. Tot efortul e consumat de aspectul grafic, care a transformat un manual într-un fel de pliant.
Întreaga noastră conversație despre educație nu propune o direcție, nu vizează o destinație. Școala e doar o etapă din existența copiilor care trebuie, cumva, bifată. Iar statul bifează. Ce ne propunem să obținem? Care e țelul? Cum construim educația copiilor noștri?
Educația vocațională lipsește. Nimeni nu pare interesat de o discuție serioasă despre viitorul învățământului românesc și al României. Care sunt prognozele legate de evoluția pieței muncii? Care sunt domeniile în care România va avea nevoie de specialiști? Cum va arăta societatea românească peste 20 de ani și care sunt resursele de educație necesare pentru ca, în acel orizont de timp, copiii noștri să fie competitivi pe piața muncii? Cum potențăm, cum folosim uriașul rezervor de inteligență pe care îl are România?
Doctrina umanistă propune o reformă complexă a sistemului de educație. Dacă organizarea instituțională de până acum asigura o pregătire teoretică relativ satisfăcătoare, pentru tinerele generații, creativitatea era, în același timp, în cel mai fericit caz descurajată. Umanismul propune introducerea unui concept cheie în conversația despre educație: vocația.
Dacă procesul de instrucție și învățământ trebuie pornit încă de la cele mai fragede vârste, școala are, în același timp, menirea de a detecta, educa și pune în valoare vocația individuală. Educația nu mai poate fi privită, în secolul XXI, ca un proces uniform și uniformizant; talentul trebuie transformat în valoare, iar asta se poate realiza doar atunci când școala nu asigură doar instrucțiunea, ci și educația vocațională a copiilor. Într-o astfel de abordare, sistemul privat de educație poate deveni nu o alternativă, ci un complement al sistemului public.
În condițiile în care competiția locală a fost înlocuită de o mult mai agresivă competiție globală, devine de neevitat adevărul că doar acele state care vor investi substanțial în educație își pot asigura prosperitatea viitoare. De aceea educația reprezintă cheia de boltă în arhitectura socială umanistă.
Există, în paragrafele citate, condensată viziunea umanistă asupra educației. Nu este o opțiune, ci singura cale.