Se vorbește, astăzi, mai mult ca oricând despre provocările pe care ni le pun în față surprinzătoarele mutații demografice, dar mai ales despre crizele majore pe care le-ar putea genera viitoarele evoluții, așa cum sunt descrise de varii proiecții.
Fie că suntem sau nu dispuși să admitem, au loc schimbări dramatice. Evoluțiile promise de analizele statistice și prognoze ar trebui să îngrijoreze. Politica nu oferă soluții, dimpotrivă, complică lucrurile și mai mult. Temele impuse, de la diversitatea obligatorie la aberanta teză a intersecționalismului, de la rasismul 2.0 la divizarea socială pe criterii rasiale.
Conversația legată de prefacerile democratice e concentrată pe două teze majore, una care vorbește despre suprapopulare, alta care propune o dezbatere despre multiculturalism și diversitate obligatorie. Toată această dezbatere are loc în spațiul occidental, cel mai vulnerabil și cel mai afectat de crize sistemice profunde. Harnica Asie lucrează la propria-i prosperitate, America Latină nu e interesată de astfel de mofturi, iar Africa are propriile-i probleme.
Spațiul occidental pare cel mai vulnerabil în fața proximelor crize demografice. Iar aici în niciun caz nu despre suprapopulare este vorba, deși întreaga conversație pare a converge în acea direcție. Simplă statistică: astăzi, femeile albe aflate la o vârstă fertilă reprezintă doar 2% din populația planetei. Doar informația asta ar trebui să fie de ajuns pentru a da frisoane. Dacă introducem în ecuație numărul de femei care aleg un stil de viață incompatibil cu procreația lucrurile devin și mai îngrijorătoare. Am spus „femei albe” nu pentru a defini niște parametri rasiali (o astfel de logică ar fi scandaloasă!), ci pentru a identifica foarte strict spațiul geografic despre care vorbim: Europa și America de Nord.
Europa și America de Nord reprezintă zonele cele mai vulnerabile, atunci când vine vorba despre rata de repopulare naturală. America, cu o istorie multi-culturală și o geneză diferită, are și pare să valorifice soluția importului de populație. Europa, mai ales în ultimii ani, pare să urmeze aceeași cale. Doar că aici lucrurile sunt mai complicate. Europa, spre deosebire de America de Nord, e construită din state naționale, unde imigrația a avut mereu un rol marginal – excepție fac, poate, fostele mari colonizatoare, Franța și Marea Britanie.
În cazul Europei, importul de populație presupune modificări ale structurii sociale și substanței culturale greu de acceptat de către populațiile autohtone. Promovarea tezei multiculturalismului și a diversității se lovește nu convinge, în ciuda aparenței unui inițial entuziasm. Deficitul de integrare, crearea de enclave culturale generează o reacție, previzibilă, de respingere.
În tot acest timp, politicile de stimulare a natalității, măsurile necesare de corecție demografică, în spațiul nostru, lipsesc.
România nu fac excepție. Cel mai trist exemplu este cel al interminabilei și lamentabilei dezbateri despre alocația pentru copii. Iar acesta este un aspect minor. Sitmulentele pentru tinerele familii lipsesc, avem, în continuare, un deficit sever de locuri în grădinițe. Școlarizarea copiilor presupune costuri care pentru multe tinere familii pot fi împovărătoare. La toate acestea se adaugă migrația masivă, abandonul familial. Putem, cu tristețe, conchide că, în această privință, România este printre cele mai vulnerabile state europene.
Pentru toate problemele enumerate în pasajul anterior, umaniștii au soluții. Doctrina umanismului pragmatic, reamintesc, este construită în jurul binomului individ-societate și este construită plecând de la observarea nevoilor și aspirațiilor individuale. Familia a fost și va continua, vreme bună, să reprezinte elementul fundamental al arhitecturii societății românești. Dar noua societate, noul context economic solicită o implicare a statului, care poate și trebuie să ajute tinerele familii și care le poate oferi acestora certitudinea că viitorul copiilor lor este în siguranță. Costurile – dacă cineva ar aduce acest argument – sunt net inferioare celor pe care le-ar presupune importul, pe viitor, de populație și integrarea (discutabilă!) acesteia.
În cele din urmă, nu propunem altceva decât redescoperirea rolului fundamental al statului: acela de a-și ocroti cetățenii și a le oferi șansa la bunăstare.