Există la nivelul opiniei publice o greșită percepție, o formă deloc potrivită de evaluare a activității oamenilor politici: cantitatea de legi produse. Rostul Parlamentului este să facă legi, deci vom judeca hărnicia parlamentarilor în funcție de cantitatea de legi lvrate.
Previzibil, unii politicieni țin seama de acest criteriu de evaluare și se străduiesc să demonstreze o hărnicie care, de fapt, nu folosește nimănui.
Mai întâi trebuie lămurit că rostul Parlamentului nu este acela de a livra norme la foc continuu, ci mai ales acela de a dezbate legile, de a amenda, de a îmbunătăți legislația existentă, de a o păstra actuală și relevantă. De la un anume punct încolo, euforia normativă nu e doar nefolositoare, dar poate deveni de-a dreptul primejdioasă.
Există o lungă discuție despre întinderea optimă a intervenției normative a statului. Stânga susține soluția unei hiper-reglementări, care să acopere tot, în cele mai mic detalii. Dreapta, dimpotrivă, optează pentru o reglementare de strictă necesitate și o intervenție cât mai redusă a statului, mai ales în zona economică.
Ambele abordări sunt criticabile. Excesul normativ al stângii, oricât de ambițios, nu va reuși niciodată să acopere toate situațiile posibile, conflictele normative devin nu doar posibile, ci frecvente, sistemul judiciar devine greoi, imobil, practic nefuncțional. Atitudinea relaxată a dreptei e la fel de discutabilă. Credința că piețele sau societatea au propriile mecanisme de auto-reglare a fost în repetate rânduri infirmată de realitatea istorică.
În ambele abordări se vorbește, frecvent, despre legislațita care „ar crea cadrul pentru…”. De fapt este vorba despre impunerea limitelor, cadrul reprezentând țarcul normativ în interiorul căruia trebuie păstrată acea activitate, oricare ar fi ea.
Umanismul vine cu o perspectivă diferită. Înțelegem existența legilor naturale, de netrecut și de neomis. Acestea nu au nevoie de enunț juridic, de recunoaștere instituțională. Există și nu pot fi ignorate. De la ele trebuie pornit. Statul, considerăm noi, are datoria intervenției normative doar pentru a ajusta sistemul juridic, de a-l pune de acord cu evoluțiile societății. În mod ideal, o legislație clară, bine optimizată, eficientă trebuie să reducă necesitatea recursului la autoritatea puterii judiciare.
Putem identifica trei forme importante de intervenție normativă a statului:
-normele anticipative – cele care anticipează o posibilă evoluție (socială, economică, tehnologică) și încearcă să prevină eventuale blocaje sau disfuncționalități
-normele corectoare – cele care introduc corecții necesare atunci când sistemul înregistrează disfuncționalități sau blocaje
-normele novatoare – care introduc noi instituții juridice, care își propun să promoveze anumite direcții de dezvoltare
Sigur, teoria generală a dreptului cunoaște varii forme de clasificare a normelor. Ne-am oprit la această clasficare, mai puțin comună, pentru că descrie cu limpezime rolul real al legislației.
Societatea umanistă are la bază ideea unui binom indestructibil, care leagă prosperitatea individuală de cea socială. Din această perspectivă, teza normei care promivează interesul superior al societății, în detrimentul interesului imediat al cetățeanului, este privită cu rezerve de către umaniști. Cu siguranță, pot exista situații care pot impune o astfel de abordare. Dar aceste situații sunt și trebuie să rămână definite ca fiind situații cu caracter excepțional. Și insistăm asupra termenului: excepțional.
Abordarea curentă promovează în mod constant ideea interesului public care justifică îngrădirile individuale. Mai puține libertăți în numele securității, mai puțină prosperitate individuală în numele „echilbrelor macro-economice”, mai puțină libertate în numele siguranței sanitare. Avem, în acest caz, o extindere excesivă a domeniului de aplicare a conceptului de „bine public”.
Avem o avalanșă de norme corectoare, dar lipsesc normele anticipative. Adică în permanență cârpim, pentru că ne lipsește viziunea. Mizăm nepermis de mult pe forța de ajustare a normei și prea puțin pe capacitatea cetățenilor de a contribui la binele comun. Insistăm asupra ideii că statul trebuie să controleze cu strășnicie orice aspect al vieții cotidiene, dar ignorăm realitatea evidentă: există un sever clivaj între stat și societate.
Aici intervine noutatea abordării umaniste, care pune un mai mare accent pe normele anticipative și cele novatoare, care consideră că societatea este cea care impune statului normele, cadrul de funcționare și nu invers. De aceea spunem că societatea umanistă este societatea secolului XXI.