Nimic nu poate descrie mai limpede noile direcții propuse de umanismul pragmatic decât viziunea asupra educației.
Toți miniștrii educației de după ’89 s-au socotit sclipitori urmași ai lui Spiru Haret. Cu toții s-au socotit vizionari și vrednici reformatori. Rezultatele se văd. Într-o permanentă și năucă reformă, învățământul românesc încă are de rezolvat problema acoperișurile sparte, a lemnelor de foc și a dușumelelor rebegite.
Dincolo de problemele de infrastructură, care ar putea fi destul de lesne rezolvate cu ceva investiții, dacă ar exista voință politică, rămân problemele profunde. Sistemul nostru (și nu numai) de educație e construit ca un inventar de date, informații care ar trebui înmagazinate în mintea tinerilor, într-un interval de timp dat. Totul e doar o listă, un pachet care trebuie livrat și atât.
Fiecare dintre cei care „au reformat” învățământul venea cu propria părere despre ce ar mai trebui băgat în lista sau, de cele mai multe ori, ce ar mai trebui scos. Logica după care pare să funcționeze sistemul e aceea a unui depozit: șeful de magazie eliberează materialele, iar copiii semnează de primire. Catalogul devine un fel de fișă de inventar.
Atunci când purcedem la gândirea unui sistem de educație, trebuie să păstrăm în minte ceva esențial. Școala nu înseamnă doar ziduri, bănci, manuale, profesori. Vorbim despre definirea unui traseu în viață pentru copiii noștri. Iar orice traseu, vom fi de acord, are nevoie de doi parametri esențiali: un punct de plecare și o destinație. Or actualul nostru sistem de educație pare să ignore asta. Destinația ori nu există, ori e incertă.
Nici punctul de plecare, nici destinația nu pot fi aceleași pentru toți. Trebuie să plecăm de la admiterea acestei realități. Nici viteza de deplasare nu va fi aceeași – din nou, e de netăgăduit. Asta nu îi face pe unii mai vrednici și pe alții mai prăpădiți, ci doar diferiți. De aici trebuie să plecăm.
Cultura generală – pe care promite să o ofere școala – e utilă, dar insuficientă. O educație axată exclusiv pe date tehnice, pe informații cu imediată aplicabilitate e incompletă și, din nou, omite destinația. Un element fundamental pe care sistemul îl omite, doar pentru că i-ar da prea mare bătaie de cap, este vocația!
Educația vocațională ar trebui să devină coloana vertebrală a procesului de instruire a tinerilor. Celelalte componente, utile, adjuvante, ar trebui racordate la acest trunchi. Educația trebuie să potențeze, să pună în valoare abilitățile native, înclinațiile sau aspirațiile tinerilor, nu să tindă spre uniformizare. Destinația, care este întotdeauna individuală, nu trebuie nicio clipă scăpată din vedere. Doar astfel putem avea generații de tineri isprăviți, care își pot descătușa energiile creatoare.
Firește, o astfel de abordare presupune o regândire a sistemului. Și este costisitoare. Așa este. Dar investiția în educația este, pentru o națiune, cea mai solidă și profitabilă investiție. De undeva trebuie început. Putem genera proiecte pilot, sectoriale, care să recruteze tinere minți conform înzestrărilor native și să le ajute să își împlinească potențialul. Pentru ei e nevoie de altfel de școli, de altfel de dascăli. Sau putem, ca până acum, să vorbim despre supradotați, să-i aplaudăm și să-i lăsăm să se descurce.
În viziunea umanistă, forța individuală de creație reprezintă vectorul principal al dezvoltării. Iar uriașul potențial creativ al copiilor noștri își poate găsi expresia adecvată doar dacă este ajutat să se împlinească. Avem nevoie de incubatoare de creiere – termenul poate suna supărător. Avem nevoie de școli dedicate celor care vor deveni antreprenorii de mâine, inginerii, inventatorii sau muzicienii noștri.
Mutatis mutandis putem recurge la un exemplu. Din fotbal. Sigur, comparația are neajunsurile ei, dar și o certă utilitate. Prin 1978, se născocise o echipă de fotbal mai aparte, Luceafărul. Un fel de școală de fotbal în care tineri cu evidentă înzestrare să fie ajutați să devină mari jucători. Să ne amintim numele câtorva dintre ei: Ioan Andone, Ioan Ovidiu Sabău, Gică Popescu, Miodrag Belodedici, Mircea Rednic, Dorin Mateuț, Florin Prunea și… Gheorghe Hagi. Adică ceea ce mai apoi s-a numit Generația de Aur.