Nu puțini sunt cei care susțin că democrația este un sistem imperfect. Afirmație, în principiu, corectă. E deja un truism: nu există sistem perfect, ci doar sisteme perfectibile. Lucrurile devin suspecte atunci când o astfel de afirmație este susținută prin teza că excesul de libertate face democrația vulnerabilă și șubrezește stabilitatea socială. Aici lucrurile merită discutate.
Umanismul pragmatic, nu încetăm să repetăm acest lucru, pleacă de la un set clar de principii. Unul dintre principiile care guvernează întreaga construcție ideologică este acela care definește cele două atribute esențiale ale omului: libertatea și puterea de creație. Dacă vreți, avem aici, în rezumat, o concisă definiție a condiției umane.
Libertatea, din perspectiva umanistă, este un atribut fundamental al homo sapiens. Nimic din ceea ce definește umanitatea, din ceea ce au clădit mileniile de istorie nu ar mai avea sens fără permanenta căutare, fără aspirația neîncetată către libertate. Istoria, desigur, a străbătut epoci în care domeniul libertății era mai îngust sau mai arid, dar dorința de libertate nu a încetat să reprezinte un atribut definitoriu pentru înaintașii noștri și pentru noi.
Teza care susține că o prea mare libertate, un set prea dens de drepturi pot reprezenta impedimente în calea progresului social este, ab initio, greșită. Cea mai mare înflorire din istoria umanității, perioada unei autentice explozii de creativitate artistică, tehnologică, antreprenorială sau științifică este, fără discuție, perioada postbelică. O epocă a prosperității pe care umanitate nu o mai cunoscuse până atunci. Nu întâmplător această epocă a conincis cu acea consacrare instituțională, globală a cartei universale a drepturilor omului.
Societățile cele mai prospere au devenit tocmai acele societăți în care libertatea individuală a cunoscut cele mai mici îngrădiri. Dimpotrivă, sistemele totalitare, cele în care drepturile și libertățile cunoșteau limitări și îngrădiri (tocmai în numele progresului social!) s-au prăbușit una după alta.
Libertatea nu este negociabilă, este netranzacționabilă – în viziunea umanistă. Pot exista momente în care drepturile și libertățile pot cunoaște, vremelnic și bine cumpănit, anumite limitări? Cu siguranță. Dar condiția bunei cumpăniri și a caracterului limitat în timp este esențială. Societatea umanistă, către care privim astăzi, nu poate fi decât o societate a oamenilor liberi. O altă cale este de neimaginat.
Instabilitatea socială, despre care vorbesc unii sau alții, e de fapt rezultatul lipsei de libertate. Cei lipsiți de drepturi și libertăți sunt cei care se revoltă. Azi ne confruntăm cu un aparent paradox. Mișcările de protest pe care le vedem petrecându-se în diferite locuri par a se naște tocmai din această dorință de libertate. Uneori chiar așa este. În unele situații, dimpotrivă, libertatea unora e socotită mai de preț decât a altora. Asta se întâmplă atunci când ideea de libertate devine un bun tranzacționabil.
Istoria trebuie să fie cartea din care învățăm, suma experiențelor înaintașilor. Putem învăța din greșelile trecutului sau putem alege să le folosim ca să justificăm propriile noastre greșeli. Umanismul pragmatic ne propune să alegem prima cale.
Teoria care promite o societate mai sigură și mai prosperă în schimbul îngrădirii libertății este, încă din premisă, frauduloasă. Pentru că primul criteriu de evaluare a prosperității este libertatea.
Atributul libertății și atributul creației – acestea sunt cele două atribute fundamentale care ne definesc, ca umanitate. Și acestea sunt datele de la care pleacă umanismul pragmatic. Orice alterare a sensului și întinderii acestor atribute înseamnă o negare a umanității noastre profunde. Iar istoria – acea istorie despre care vorbeam, această istorie pe care o trăim – ne arată că umanitatea nu va înceta să lupte pentru a-și urma destinul. Iar umanismul poate fi o cale.