Deși frecvent confundați, cei doi termeni nu sunt nici măcar echivalenți.
Egalitatea promite părți egale, aceleași drepturi, indiferent de circumstanțe. Echitatea propune o distribuție conformă cu un anume set de criterii. În mod tradițional, atât dreapta tradițională, cât și stânga, de-a lungul vremii, au operat cu cele criterii, încercând fie extinderea, fie limitarea sensului, ajungând alteori la abrogarea nuanțelor și confuzia dintre termeni.
Umanismul pragmatic, plecând de la atenta scrutare a naturii umane, a înțeles că terminologia nu rezolvă problemele reale. Dreptatea socială nu înseamnă întotdeauna egalitate, ba uneori poate respinge chiar teza echității – evenimentele prezentului ne demonstrează asta.
În viziunea umanistă egalitatea de drepturi reprezintă un principiu fundamental, dar care poate exista doar atunci când este însoțit de egalitatea în obligații sau în fața legii. Este egalitatea în drepturi întotdeauna echitabilă? Răspunsul este, neîndoielnic, nu. Simpla enunțare a drepturilor devine lipsită de valoare atunci când lipsește, din cauze subiective sau obiective, posibilitatea exercitării acelor drepturi.
Cu toții avem dreptul de a ne mișca liber, dar o persoană cu dizabilități își vede îngrădit acest drept în lipsa unor condiții speciale (vehicule adaptate, infrastructură adaptată). Cei aflați într-o astfel de situație reprezintă o minoritate, dar efortul social pentru realizarea cadrului care să le permită exercitarea drepturilor trebuie suportat de întreaga societate. Este acest proces echitabil? Unii ar spune că nu. Dar este acest proces obligatoriu din perspectiva dreptății sociale? Aici cred că răspunsul este unul singur.
În mod virtual, cu toții avem dreptul de a fi aleși și de a ocupa funcții de demnitate publică. Dar constatăm, cu o supărătoare frecvență, că acest drept teoretic e neexercitabil în mod practic. Observăm că oameni cu merite cel puțin discutabile au șanse superioare de exercitare a acestui drept, de care, teoretic, beneficiem cu toții. Discuția despre echitate, egalitate sau meritocrație pare anulată.
Umanismul, plecând de la primordialitatea ideii de bine social, pune un deosebit accent pe vocație, pe puterea de creație a oamenilor. Tocmai de aceea, rostul statului, în viziunea umanistă, este acela de a fi garant al libertății, de a potența creativitatea pentru ca bunăstarea astfel generată să servească binelui public. Egalitatea, echitatea sau dreptatea rămân valori aplicabile la nivel individual, dar nu pot fi enunțuri cu valoare generală, care ignoră realitatea obiectivă și sunt impuse, nediscriminatoriu tuturor. Ca să păstrăm exemplul de mai sus, societatea are obligația de a le oferi celor cu disabilități cadrul care să le permită libertatea de mișcare, dar nu le poate impune, în numele unui egalitarism absurd, celor care nu suferă de astfel de disabilități să se deplaseze în cărucioare.
Aici este distincția majoră dintre umanismul pragmatic și celelalte școli de gândire. În vreme ce doctrinele clasice vor să impună reguli universale, admițând „pierderile colaterale”, umanismul pragmatic optează pentru un set de principii fundamentale și respectul individualității. Echitatea și egalitatea nu pot opera cu mase, ci cu indivizi.