A devenit un act aproape temerar, azi, să pomenești, chiar în treacăt despre patriotism. Noile direcții politice își fac un titlu de glorie din suprimarea oricărei trimiteri la valorile naționale sau la sentimentele patriotice. Cei care vor să fie socotiți cât mai aproape de modernitate se străduiesc să evite orice referire la astfel de lucruri, invocând, în schimb, superioare „valori globale”, incerte, mereu schimbătoare.
Este de înțeles curiozitatea celor care ne întreabă ce loc au valorile patriotice în edificiul umanist. Umanismul pragmatic este, desigur, o doctrină modernă, unul dintre cele mai recente enunțuri ale gândirii politice, așa că ar fi de așteptat să fie aidoma noilor curente care resping chiar conceptul de patriotism, îmbrățișând, lăudând virtuțile globalismului cu orice preț. Lucrurile sunt ceva mai nuanțate.
Umanismul pragmatic a fost conceput ca o doctrină cu vocație universală, deci din această perspectivă putem vorbi despre dimensiunea sa globală. Dar nu este vorba doar de atât. Așa cum am spus-o în repetate rânduri, umanismul pragmatic, ca doctrină politică, a pornit de la atenta observare a naturii umane, de la scrutarea nevoilor și aspirațiilor individuale, a rădăcinilor profunde și a înaltelor năzuințe. Or, tot așa cum umanismul pragmatic se desparte clar de umanismul tradițional când vine vorba de viziunea asupra nevoii de viață spirituală, tot astfel, umanismul pragmatic nu doar admite existența unui sistem de referință bazat pe valorile patriotice, ci pornește tocmai de la această premisă în proiectarea arhitecturii societății umaniste.
Să simplificăm. O societate se construiește în jurul unui ansamblu care conține atât un set de valori tradiționale, cât și repere noi, impuse de evoluția societății, a științei și tehnologiei. Nucleul fundamental este și va fi, încă multă vreme, alcătuit dintr-un set de valori pe care le putem numi tradiționale. Sigur că acest set de valori suferă ajustări, modificări de enunț, dar acestea pot viza nuanțe, au rostul de a include mai mult, nu de a exclude.
Apartenența la o națiune, o limbă, o cultură înseamnă înseamnă o parte esențială a identității fiecăreia dintre noi. O parte la care se adaugă, fără discuție, lucruri noi, care ne definesc pe fiecare dintre noi, ca indivizi. Putem fi români, francezi, ruși sau niponi și în același timp putem fi buni cetățeni ai planetei. Putem fi vorbitori nativi ai limbii române și în același timp să cunoaștem un număr de limbi străine care ne deschid noi orizonturi, ne oferă acces la noi spații culturale. Una nu o exclude pe cealaltă.
Patriotismul nu este și nu trebuie confundat cu naționalismul îndărătnic. Respectul față de spațiul în care te-ai născut și ai crescut nu presupune, cu niciun chip, respingerea altor culturi. Patriotismul nu este și nu poate fi excluziv.
O societate globală uniformă, în care toți vorbesc aceeași limbă, împărtășesc aceleași obiceiuri, consumă aceleași produse este o societate condamnată la stagnare și, în cele din urmă la regres. Dimpotrivă, societate umanistă propune o societate a diversității, dar a unei autentice diversități, a unei diversități naturale, nu definite prin concepte artificiale. O societate în care o largă varietate de culturi pot trăi și prospera laolaltă, tocmai pentru că au ce își oferi una alteia.
Coloana fără de sfârșit sau Voronețul, Marile Piramide sau Sf. Vasile Cel Bun sunt valori universale, ale întregii civilizații umane, dar nu ar fi putut exista dacă nu erau ferm ancorate într-un cert spațiu istoric și cultural.
A-ți iubi țara înseamnă a-ți iubi semenii. A-ți prețui națiunea înseamnă a-i respecta limba și cultura. Nu poți deveni un destoinic și iubitor de semeni cetățean al planetei dacă nu începi prin a-i prețui pe cei de lângă tine și propriile rădăcini.