Doctrina umanistă propune o reformă complexă a sistemului de educație. Dacă organizarea instituțională de până acum asigura o pregătire teoretică relativ satisfăcătoare, pentru tinerele generații, creativitatea era, în același timp, în cel mai fericit caz descurajată. Umanismul propune introducerea unui concept cheie în conversația despre educație: vocația.
Educația nu mai poate fi privită, în secolul XXI, ca un proces uniform și uniformizant; talentul trebuie transformat în valoare, iar asta se poate realiza doar atunci când școala nu asigură doar instrucțiunea, ci și educația vocațională a copiilor. Într-o astfel de abordare, sistemul privat de educație poate deveni nu o alternativă, ci un complement al sistemului public.
Lucrurile pot fi explicate ceva mai simplu.
Conceptul de bine social, pivotal pentru umanismul pragmatic, se referă la bunăstarea societății în ansamblu. Dar bunăstarea generală nu poate fi decât o sumă, iar conceptul teoretic nu poate supraviețui decât atunci când bunăstarea există ca atribut individual. O calitate mai bună a vieții, o speranță de viață crescută, accesul la informații și tehnologii esențiale, toate acestea reprezintă doar o parte a elementelor care descriu starea de bunăstare.
Dar noi mergem mai departe. Credem că expresia cea mai semnificativă a bunăstării o reprezintă capacitatea individului de a-și împlini vocația. Aici intervine sistemul de educație. Atunci când admitem că forța de creație reprezintă motorul dezvoltării, factorul generator de prosperitate, despre care tot vorbim, devine vital ca procesul educativ să fie calibrat în funcție de acești parametri.
Rolul școlii nu este nici acela de a transforma tinerii în blocuri de memorie supra-saturate, nici de a ignora fundamentele educației clasice, îngrjindu-se doar de prefacerea tinerei generații într-o masă de consumatori bine condiționați. Învățarea, care este doar o parte a procesului de educație, trebuie ajustată în funcție de vocația nativă a elevului, procesul de învățare trebuie însoțit de exersarea unui anumit set de aptitudini și mai ales de înțelegerea, procesarea informației, nu doar de stocarea ei obligatorie.
Creativitatea reprezintă un dar de preț, iar școlii îi revine datoria de a detecta această înzestrare, de a o educa și potența, nu de a o inhiba. Fie că vorbim despre calități antreprenoriale, de inovativitate tehnologică, de creativitate artistică sau de mințile iscoditoare înzestrate pentru știință, toate aceste calități trebuie cultivate, călăuzite de o manieră care să nu le suprime forța creativă.
Păstrând actualul model de educație, acest lucru este, practic, imposibil. Pentru umaniști, educația reprezintă prioritatea zero, tocmai de aceea investiția în educație, conform principiilor deja eunuțate, este fundamentală.
Ca să simplificăm și mai mult lucrurile, imaginați-vă o societate în care oamenii își construiesc o profesie urmându-și vocația. În locul societății actuale, în care facem „ce se cere”, studiem „ce se cere”, profesăm „ceea ce ne cere piața”, în care aptitudinile și competența devin doar teme de discurs, putem avea o societate a vocației. Nu este nimic utopic. Societatea umanistă este tocmai un astfel de proiect. Iar acest proiect, așa cum spuneam, pleacă de la educație.