Dincolo de enunțuri generoase și obositoare excursii teoretice, distincția fundamentală dintre principalele doctrine politice de astăzi este dată de felul în care acestea privesc bogăția și felul în care aceasta este creată. Iar diferențele, în această privință, sunt semnificative, nu doar de nuanță.
Doctrinele liberale și neo-liberale cer statului un loc cât mai retras, astfel încât acesta să influențeze într-o cât mai mică măsură teritoriul economiei, libertatea individului de a se îmbogăți. Crearea bogăției, în această viziune, este un proiect personal, iar limitele sale sunt doar de ordin juridic, considerentele de ordin etic sau moral nu încap în acest proiect. Redistribuția este limitată, statul putând redistribui cota care îi revine din taxe și impozite.
Doctrinele conservatoare susțin atotputernicia pieței, dar în practică, guvernele conservatoare ca și cele liberale, nu ezită să intervină decisiv în economie atunci când se manifestă crize importante. Ajutoarele de stat pentru marile corporații au devenit o practică deja comună, în vreme ce marile proiecte sociale lipsesc, pentru că, nu-i așa, statul trebuie să aibă un rol redus.
Social-democrații promit o economie supravegheată de stat și o semnificativă redistribuție a bogăției create. În realitate, de cele mai multe ori, guvernele social-democrate cer doar mai mulți bani pe care statul să-i cheltuiască după cum crede de cuviință. Proiectul social, de multe ori, e limitată la asistența socială și atât.
Umanismul are o abordare total diferită. În perspectiva umanistă, bogăția are o funcție socială, nu este doar un privilegiu individual. Tocmai de aceea, umanismul are la baza triada creator-executant-sprijinit. Crearea bogăției are, în viziunea noastră, rolul de a contribui la prosperitatea societății în ansamblu, nu doar la îmbogățirea individuală. Statul umanist are datoria de a crea cadrul care să permită creatorilor să își valorifice forța de creație, spiritul inovativ și întreprinzător, în același timp inițiind proiecte sociale complexe, de la cele de educație și infrastuctură la programe complexe de asistență, astfel încât, prosperitatea să devină nu un privilegiu al câtorva, ci un parametru al unei întregi societăți.
Statul, consideră umaniștii, trebuie să reprezinte acel partener care încurajează inițiativa, creația. Intervenția sa trebuie să fie limitată, dar fermă, iar măsurile sale trebuie să stimuleze, nu să împovăreze. Din perspectiva noastră, educația reprezintă motorul principal al unei dezvoltări permanente, acel factor fundamental care permite o creștere economică permanentă, o forță de muncă extrem de bine pregătită, dar mai ales care adună cetățeni instruiți, capabili să devină creatori de bunăstare.