Unul dintre reproșurile care i se aduce, cu drept temei, umanismului „tradițional” este ateismul militant, vehemența anti-clericală, pe scurt ostilitatea gălăgioasă față de religie. Evoluția istorică a așa numitului umanism tradițional explică această atitudine, dar nu o poate nicium face acceptabilă astăzi.
Umanismul pragmatic, așa cum a fost formulat de către profesorul Dan Voiculescu are o cu totul abordare. Așa cum am mai spus, umanismul pragmatic este construit pornind de la înțelegerea profundă a nevoilor și aspirațiilor ființei umane. Or nevoia de viață spirituală reprezintă, în perspectiva noastră, una dintre cele mai importante și complexe frământări ale fiecăruia dintre noi.
În concepția umanistă, așa cum a fost definită de profesorul Voiculescu, libertatea de credință reprezintă un drept inalienabil. Fiecare om are libertatea de a crede, de a urma ritualurile și canoanele acelei religii care îl împlinește din punct de vedere spiritual. Trebuie să acceptăm că propria credință reprezintă unul dintre elementele esențiale care ne definesc identitatea și negarea acestui drept ar fi de neadmis într-un model social care promite libertate și prosperitate.
Religia poate însemna tradiție, iar umanismul pragmatic prețuiește tradiția. Credința înseamnă un sistem de etică, un set de criterii morale fundamentale, iar pentru umaniști etica și morala reprezintă valori esențiale. Cum poți vorbi despre libertate, despre bunăstare și să începi prin a nega cetățeanului dreptul de a-și găsi împlinirea spirituală, pacea interioară pe care, pentru mulți, doar credința le poate aduce ?
Separația dintre stat și religie reprezintă un principiu de neocolit, dar delimitarea celor două teritorii nu ar trebui sub nicio formă să însemne antagonism. În cele din urmă, ar trebui, poate să ne amintim că, în înțelepciunea sa, poporul român, atunci când vorbește despre oameni cumsecade spune „oameni cu frica lui Dumnezeu”.