E greu de spus în ce măsură opțiunile politice ale românilor mai țin, astăzi, seama de afilierea ideologică. Experiența recentă arată că votul – care ar trebui să reprezinte expresia unei anume opțiuni- se nasc, mai degrabă, din resentimente decât din autentic atașament față de un anume set de idei. De multe ori se afirmă că se votează „oameni nu partide” sau „persoane nu doctrine”.
Lipsa unui filtru doctrinar în formarea opțiunii de vot ar trebui să îngrijoreze. Și nu pentru că democrația nu ar putea supraviețui decât prin înregimentarea într-un sistem doctrinar, nici pentru că intenția de vot ar trebui să fie obligatoriu determinată de afilierea la un anume curent ideologic. Evaluarea critică a ofertei politice trebuie să existe, iar înmatricularea formală a unei formațiuni într-o anume mișcare doctrinară nu garantează nimic. Un exemplu perfect îl constituie suma partidelor românești afiliate la popularii europeni – Partidul Popularilor europeni este orice, mai puțin reprezentantul unei doctrine clare, adunâna laolaltă ecologiști și conservatori, neo-liberali și libertarieni. Criteriul ideologic ar trebui, totuși, să rămână unul fundamental pentru un electorat matur, pentru că o ideologie, o doctrină înseamnă un ansamblu esențial de principii de la care se pornește în construcția proiectului politic. Iar politica trebuie să fie guvernată de principii.
Oferta politică din România este alcătuită, cel puțin teoretic, din trei edificii doctrinare: social-democrația, liberalismul (cu excrescențele sale neo-liberale) și umanismul. Dintre cele trei, doar umanismul poate afirma cu argumente că reprezintă este construit ca o doctrină a bunului simț.
Primul argument este acela că umanismul este conceput de către profesorul Dan Voiculescu pornind de la individ, de la nevoile și aspirațiile sale. În mod fundamental, umanismul propune un model social în care nevoia de afirmare individuală este perfect armonizată cu sistemul de organizare socială, un model în care prosperitatea societății este rezultatul bunăstării individuale și nu invers.
În concepția umanistă, construcția socială trebuie să poată oferi individului șansa de a de a-și construi destinul pe care și-l dorește, conform aspirațiilor sale. Sigur, toate doctrinele promit asta, dar o minimă scrutare a lor impune constatarea că, de fapt, individului i se cere să accepte condiția pe care i-o impune un sistem imobil de organizare socială.
Al doilea argument este acela că, pentru umaniști, valoarea individului este determinată de forța sa creatoare și nu de apartenența la o clasă socială. Putem astfel susține că umanismul propune o revoluție individuală, un cadru în care cetățeanul își poate folosi întreaga forță de muncă și creație pentru a-și construi propria bunăstare, fără a fi îngrădit de restricțiile pe care statul găsește oportun să i le impună, în modelele actuale.
Un al treilea argument este acela că modelul umanist propune o societate construită pornind de la dorințele și nevoile cetățenilor, în timp ce restul modelelor cer cetățenilor să își ajusteze aspirațiile în funcție de limtele definite de cadrul social prestabilit.
Acestea sunt doar trei argumente care susțin ideea că umanismul este, indiscutabil, o doctrină a bunului simț.